Brândușa de munte – Gingașa biruitoare de vreme și vremuri

Cunoscută sub cel puțin două denumiri științifice, Crocus heuffelianus sau Crocus vernus, brândușa de munte, această plantă perenă din familia Iridacee, își arată frumusețea în luminișurile montane atunci când parcă nicio plantă nu se încumetă. Atunci când frigul năpraznic se temperează, lunile martie, până în mai, ori când iarna cu alaiul ei glacial se instalează, toamna foarte târziu, sfârșit de octombrie, început de noiembrie.

Firavă, elegantă, puternică și de o cromatică ce-ți fură ochii, brândușa de munte își etalează pasagera-i viață în momentele de cumpănă ale scurgerii anotimpurilor, fiind o adevărată bornă floristică a începutului și finalului de ciclu vegetal. În vicisitudinile debutului de primăvară, străpungând zăpada, sau sfârșitului de toamnă, lasându-se parcă cernite de primele geruri sau ninsori, brândușele sunt stelele ce luminează constelațiile ierboase cu a lor prezență care indică atât nașterea, cât și moartea naturii, dar care impresionează nemăsurat orice privitor. Atât de firave și totuși atât de puternice.

Planta de înǎlţime micǎ are o singurǎ tulpinǎ care este înconjuratǎ la bazǎ de mai multe teci. Din acestea se desprind două sau trei frunze alungite şi înguste de nici 20 de centimetri. Frunzele apar deodatǎ cu florile. Înguste şi subţiri, precum firele de iarbă, frunzele sunt brăzdate pe lungime având culoarea verde închis, ori având striaţii albe. La vârf tulpina se terminǎ cu o floare inițial tubiformă, dupǎ care ia forma unei cupe de 5-6 cm, împărțită în 6 petale. Floarea de culoare mov, violet sau albǎ se gǎseşte în grupuri mari. În mijlocul corolei sunt trei seminţe şi un stigmat galben.

Frumusețea sa, dublată de efemeritate și poziționarea la capete de ciclu vegetal a stimulat imaginația populară, brândușa fiind sursa pentru numeroase legende, precreștine sau creștine.

Brândușa de primăvară și Brândușa de toamnă au fost două surori frumoase, alungate în frig de mama lor vitregă. Pe prima dintre ele a alungat-o primăvara devreme, iar cea de-a doua toamna târziu. Înfrigurate, singure și necăjite au atras atenția lui Dumnezeu, care milostivindu-se de ele le-a transformat în flori. Deveniră astfel una, floarea celor vii, ce înflorește primăvara, iar cealaltă, floarea celor morți, înflorind toamna, neputându-se întâlni cele două niciodată. Tradiția populară spune că acel cineva care va aduna brândușele de primăvara și le va uni în cununa cu cele de toamnă, ca ele să-și spuna și aline dorul, apoi le va da drumul pe apă, face o fapta bună, pentru care Dumnezeu îi va ierta multe păcate.

O altă legendă ce își are originea în vremuri imemoriale spune că demult, demult, într-o împărație îndepărtată, viețuia o fată frumoasă fără seamăn, bună la suflet și harnicuță precum o furnică. O chema Brândușa și era servitoare la palat. În apropierea palatului era o pădure întinsă unde ori de câte ori avea puțin timp liber fecioara se plimba. Inimioasă, ea salva animalele prinse în capcanele vânătorilor și le îngrijea până se făceau bine, mare îi era bucuria când reușea să mai salveze câte o biata vietate: căprioară, iepuraș sau bursuc. Într-o primăvara, mergând ea prin pădure, fermecată de frumusețea naturii renăscute s-a ratăcit. Nu și-a mai găsit drumul spre casă și lăsându-se noaptea se înspăimantă teribil de zgomotul pădurii. Mergand pe întuneric la un moment dat ea a căzu într-o prăpastie adâncă. Aici o găsiră dimineata, animalele pe care fata le salvase de-a lungul vremii. O găsiră fără suflare și oricât au încercat ele să o readucă la viață, nu au reușit. Supărați nevoie mare, plângeau toți de mila blândei fete. Fiecare lacrimă ce pica din ochii lor se transforma într-o frumoasă floare, fină și grațioasă ca și fata cea bună. Culoarea florilor aveau culoarea ochilor frumoși ai fetei. Așa se face că, primăvară de primăvară, când căprioarele, iepurașii, bursucii sau alte vietuitoare încep să umble prin păduri, își amintesc de fata cea milostivă și plâng înca după ea. Lacrimile lor se transformă, an de an, în gingașele brândușe ce culorează văile, poienile și luminișurile pădurii, încântându-ne cu frumusețea lor.

Simbolistica de floare a iubirii dată brândușei are legătura cu legenda Sfântului Valentin. Tradiția legendară amiontește că Sfântul Valentin, în perioada în care a fost închis în închisoare s-a îndrăgostit de fiica oarbă a unui gardian. Sfântul Valentin i-a trimis acestei fete o brândușă, puterile vindecătoare ale acesteia redându-i acesteia vederea. Cel dintâi lucru pe care fata l-a văzut a fost gingașa floare și bilețelul trimis de odată cu ea pe care scria cuvinte: “Din partea Valentinului tău”.